Nimic e viața asta toată, ne naștem și degrab murim
Abia dacă ne-ajunge timpul să creștem și să-mbătrânim
Ne umplem ziua cu pierzanie, iar noaptea nu ne liniștim,
Adesea nici măcar nu-i timp să ne permitem să iubim.
Îmi pare mie ori e razna întregul vis în ce trăim?
Mai se trezește câte unul să-și pună niște întrebări
Dar pân s-ajungă la lumină, își dă seama că n-are scări
Iar ca să depășești nivelul, nu poți decât să te cocoți,
Dar nici să tragi în jos pe altul, căci imediat îți zice ”hoț”
Și-atunci rămâne lupta-n sine și singuratic ca un lup
Îți faci umila treabă-n lume, cât prizonier tu ești în trup.
”Tu n-ai de lucru?!” –mi zice lumea și mă condamnă la prostime
”Un trai bogat să-ți faci în viață, și gata! Aia înseamnă bine!”
Dar eu mă scol din somnul lumii și le vorbesc de Absolut
Le spun că viața-i veșnicie iar omul nu e numai lut
Dar ei mă îmbracă-n nebunie și mă încadrează-n egoism
Iar eu rămân din nou pustie temându-mă de fanatism…
Din mii de părți vin tot răspunsuri, și fiecare-i diferit
Dar eu cunosc un singur lucru: accept ceea ce am trăit.
Nu cred în ce ar trebui, ci doar în ceea ce-am simțit,
În ceea ce mi-a arătat, în vorbele ce le-a grăit.
Mi-ar spune Toma-n altă viață, dar sufletul mi-e cârmă-n vas
Ascult. Pricep. Și fac întocmai. Atâta-i tot ce mi-a rămas.
Diana Culic 
Lasă un comentariu