Ştii cum se simte dorul de tine? Ca brațele tale calde, larg deschise, în care m-aş cufunda pentru tot restul vieții. E o căldură profundă, ce-mi dă o stare de aia bună, precum un pulover gros şi un pic mare, iarna.
Iartă-mă că uit să-mi fie dor de tine pe cât meriți… uite, hai să-ți explic: viața-i ca un cerc. Mi-e dor de tine mult, aşa că te urmăresc mereu, oriunde ai fi. În vis, în noapte, în zi. În spate, în faţă, în realitate sau în imaginar. Te-am urmărit şi-n rugăciunea ta de seară, de aia-mi spui numele din când în când…
Te-am urmărit până ți-am intrat sub piele. În oase, în sânge, în suflet. Ți-am dictat nevoi şi tot eu ţi-am dictat soluţii. Ți-am şters din subconştient lucruri şi am pus poze cu mine. Iartă-mă!… îmi era frică că doar conştient mă iubeşti.
Te-am urmărit atât de mult şi atât de tare încât mi-am pierdut entitatea, am devenit umbra ta.
Iar acum? Acum ți-am luat-o înainte. Îţi pictez umbra pasului încă dinainte să fi păşit. Îți dau soluţia înainte să îţi dai seama de nevoie. Încerci să te rogi şi nu reuşeşti, căci auzi doar vocea mea care deja se roagă pentru tine… Şi ca şi cum nu ar fi fost de-ajuns, te uiţi în tine, căutându-ți sufletul, şi mă zăreşti pe mine…
Şi-atunci?! Te miri că nu mai ştiu ce-i dorul? L-oi fi pierdut pe undeva în urma ta; da – urma ta care sunt eu, deci doru-i undeva în mine… Offf, zi-mi: mereu a fost aşa de greu?…
Hai să ne pierdem umbrele, şi s-alergăm spre viitor în paşi de dans!
Să-mi cauţi şi să-mi găseşti dorul şi să îl scoatem la un vals!
Diana Culic 
Lasă un comentariu